Autor: Francesco Salerno
Introducere
Cred că România este, dintre țările fostului bloc sovietic, una dintre cele care a trăit una dintre cele mai atroce dictaturi – de ajuns să ne gândim că modelul de stat pentru Ceaușescu era Coreea de Nord.
Ca și în alte state din Europa de Est, multe evenimente din acea perioadă rămân încă obscure. Cei care au trăit blocul comunist preferă adesea să uite: să uite lipsa libertății, faptul de a fi fost un număr, teama zilnică de a fi trimis într-un lagăr de muncă doar pentru un gest sau un cuvânt interpretat drept opoziție politică.
Ca antropolog occidental, mi-a fost dificil să adopt o poziție lipsită de judecată, fiindcă m-am născut și am trăit într-o țară cu o fațadă democratică. Spun „fațadă”, pentru că, deși din punct de vedere juridic țara mea este considerată un model de democrație, realitatea arată o erodare constantă a conceptului de orizontalitate politică — un proces insidios, organizat și manipulat de ierarhii invizibile construite de macrosisteme care modelează culturile și viețile oamenilor, nu prin brutalitate deschisă, ci prin mecanisme subtile, tipice societăților care mimează libertatea.
Am structurat cercetarea în trei părți:
- Profil istoric – pentru că atunci când observăm un context necunoscut, istoria este instrumentul esențial care ne permite să înțelegem geneza și evoluția unui fenomen social;
- Profil metodologic – pentru ca cititorul să înțeleagă instrumentele de cercetare folosite pe teren;
- Narațiunea cercetării, în care antropologul se află within – adică „înăuntru și împreună cu” contextul studiat.
A fost un proces trăit intens, dar dezvoltat într-un timp foarte scurt. O etnografie bogată necesită adesea ani: timp pentru a călători, pentru a fi acceptat de cultura cu care lucrezi, pentru a cunoaște viața, trecutul și prezentul unui loc încă necunoscut cercetătorului. Sper că am reușit să realizez un demers interesant.
Mulțumesc colegei mele, dr. Cristina Irian, pentru că m-a invitat în această aventură, și tuturor celor implicați — celor care au vorbit, celor care au tăcut (și tăcerea este o formă de comunicare), celor care au spus „nu” și, mai ales, celor care spun „ajunge”, chiar și astăzi, dictaturilor și războaielor.
Cadru istoric
După 1944, România a trecut printr-o transformare brutală. Lovitura de stat din august, condusă de comuniști, democrați și Regele Mihai I, a dus la căderea regimului antonescian, iar armata sovietică a rămas în țară timp de 14 ani.
În 1946, comuniștii au câștigat alegerile cu 80% din voturi. În anii următori, numeroși oficiali ai fostului guvern au fost judecați și executați. În 1947, regele a fost forțat să abdice, iar România a devenit republică populară.
Anii ’50 au fost marcați de teroare politică și de colectivizare forțată. A urmat regimul Gheorghiu-Dej, iar apoi, din 1965, Nicolae Ceaușescu, care a preluat treptat puterea absolută.
După vizita sa în Coreea de Nord, a inițiat un amplu proces de centralizare și control social, instaurând cultul personalității. Construcția „Casei Poporului”, demolarea a zeci de mii de clădiri din București și raționalizarea alimentelor în anii ’80 sunt doar câteva dintre exemplele exceselor regimului.
Supravegherea devenise totală: se estima că unul din trei cetățeni era informator al Securității. Disidența era aspru pedepsită, iar revoltele din Lupeni (1977) și Brașov (1987) au fost reprimate violent.
Revoluția din decembrie 1989 a pus capăt dictaturii: Ceaușescu și soția sa, Elena, au fost executați pe 25 decembrie, în urma unui proces sumar.
Metodologie
Cercetarea etnografică a fost bazată pe metoda Grounded Theory, o abordare calitativă ce pornește de la date pentru a genera teorie. Această metodă este utilă în contexte slab documentate, punând accent pe interpretarea sensului acțiunilor umane.
Procesul a inclus:
- notițe de teren și rezumate analitice;
- interviuri semi-structurate și focus grupuri, înregistrate și transcrise;
- colectarea de materiale vizuale, texte și documente istorice.
Datele au fost analizate progresiv prin codificare comparativă. În prima etapă s-a realizat o cartografiere a fenomenului, urmată de selecția participanților și, ulterior, de redactarea etnografiei.
Fiind un proces viu, fiecare cercetare rămâne deschisă interpretării și transformării continue a culturilor.
Chemare // Calling
„Uităm repede. Astăzi putem pleca în străinătate doar cu buletinul, dar până în 1989 simplul gând de a merge în Occident putea costa libertatea. Sângele îți era analizat, arborele genealogic cercetat, fiecare gest supravegheat, iar obținerea unui pașaport era o luptă lungă.”
În timpul regimului Ceaușescu, cetățenii români puteau părăsi țara doar pentru motive „valide și certificate”, de regulă dacă primeau o scrisoare de chemare de la o rudă stabilită în străinătate.
Această „chemare” devine conceptul central al proiectului – un simbol al libertății dorite, al mobilității interzise și al speranței amânate.
În Perugia, am încercat să realizez interviuri cu români stabiliți acolo. Mulți au refuzat să vorbească. Tăcerea lor este o formă de expresie – dorința de a uita, de a nu reînvia amintirile fricii.
Nespusul și refuzul de a spune
După cum spune antropoloaga Geneviève Makaping, „există o diferență subtilă între nespus și refuzul de a spune”.
O femeie din Iași, vizibil marcată, mi-a spus:
„Mai trebuie să vorbim despre Ceaușescu? Ce știți voi, occidentalii, despre ce am trăit? Ajunge!”.
Un alt interlocutor, Dumitru, mi-a povestit despre familia Ceaușescu, dar și despre oboseala și neîncrederea care persistă. Apoi a dispărut. Tăcerea și absența devin, în acest context, tot forme de comunicare.
Importanța comunității
Alte interviuri au fost realizate de un preot ortodox român din Toscana și de colega mea, în diverse orașe din România.
Am observat că oamenii au vorbit mai liber când s-au aflat într-un cadru familiar — comunitatea religioasă sau prezența unui intervievator român au creat siguranță și încredere.
Mulți au menționat rolul comunității ca sprijin moral și identitar într-o țară străină.
Imaginarul și realitatea
Au fost colectate numeroase materiale vizuale, fotografii și cărți poștale provenite din arhive private românești și italiene. Aceste imagini – pline de zâmbete și peisaje idilice – au creat iluzia unui Occident perfect, simbol al libertății și bunăstării.
Multe dintre persoanele intervievate povestesc însă despre dificultăți, marginalizare și adaptare dificilă.
O femeie a dormit câteva zile pe o bancă în Carrara, până când a fost ajutată de o altă familie română. O altă femeie, ajunsă în Italia printr-o promisiune de căsătorie falsă, a fost exploatată, dar a reușit să se salveze.
Există și povești de reușită: români cu studii superioare care, în ciuda dificultăților, au construit afaceri, centre de servicii și spații culturale proprii.
Se remarcă sentimentul descris de sociologul Abdelmalek Sayyad ca „dublă absență” — între țara de origine și cea de destinație, între apartenență și exil. Când te întorci, locul tău nu mai e același; când ajungi, ești mereu „altul”.
Această diferență nu trebuie nici „integrată”, nici „asimilată”, ci înțeleasă ca spațiu de întâlnire, contaminare și schimb echitabil între culturi.
Francesco Salerno
Chemare // Calling 
Leave a comment