Chemare // Calling

Autoare: Ana Cristina Irian

Preambul

Într-un interviu despre călătorii, libertate de mișcare și chemare în lumea europeană
de astăzi și cea de ieri, aferentă perioadei comuniste, un tânăr polonez a afirmat că
există o diferență imensă între a avea sau nu o opțiune (de a călători liber) și care
comportă o serie de consecințe asupra traiectoriei vieții unui om.
„Chemare”, cuvânt pus pe masa discuțiilor la care au participat români, polonezi și
moldoveni de diferite vârste, din România, Italia, Republica Moldova și Polonia, în
proiectul „Chemare // Calling” (2025) poartă în el mai multe semnificații și opțiuni:
cineva te cheamă (la ea/ el) sau te cheamă/ apelează/ strigă pe nume; ai o chemare,
adică o pasiune, asculți o voce interioară, o vocație; sau poate fi vorba despre o
chemare spirituală. Până nu demult, cuvântului i se mai putea adăuga și o puternică
semnificație birocratică, și care îți putea oferi o opțiune, o conotație a cuvântului din
perioada comunistă, și imediat postcomunistă, care s-a pierdut încet, odată cu
apropierea de Uniunea Europeană. Însă, într-un fel, aceasta se întrezărește și
astăzi, în 2025, la aeroport, în Marea Britanie, unde, ca cetățean al Uniunii
Europene, trebuie să aștepți la rând pentru a fi chemat la controlul pașaportului, fapt
specificat pe anunțurile birocratice din aeroport: Chemare//Calling.

---

Chemările din trecut – Un scurt cadru istoric

În societățile est-europene, tranziția de la regimul comunist la perioada
postcomunistă a însemnat nu doar schimbări politice și economice, ci și transformări
profunde în limbaj și simbolistică. Un exemplu este evoluția semantică a cuvântului
„chemare”. În perioada comunistă, în România, termenul „chemare” putea desemna
în mod informal o invitație oficială, un document birocratic necesar pentru a călători
în străinătate, trimis de obicei de o rudă sau cunoștință din afara țării sau chiar emis
de o organizație/instituție. Acest sens era strâns legat de regimul restricțiilor de
circulație, evidențiind dependența individului de autorități și de aprobări externe
pentru a se bucura de libertatea de mișcare. Mărturiile epocii confirmă această
utilizare: de pildă, în anii ’80, cetățenii care doreau să călătorească din România
comunistă în țări considerate Occidentale, din afara Blocului Estic, trebuiau să
prezinte o scrisoare de invitație, o „chemare” din străinătate, altfel cererile de
pașaport erau respinse de autorități. Astfel, „chemarea” era percepută ca un
instrument simbol al controlului statului asupra libertății persoanei. Așa cum
povestește Dennis Deletant în deschiderea lucrării „În căutarea României”(2023):
„Romancierul V.S. Pritchett a vizitat România în 1964 și a rămas dezamăgit:
România te irită din start. Împreună cu Cehoslovacia, e cea mai rigidă dintre statele
satelit” (p.13).

Revoluția din 1989 a deschis granițele României. O schimbare decisivă a avut loc
odată cu introducerea călătoriilor fără viză pentru șederi scurte în spațiul
UE/Schengen, începând cu 1 ianuarie 2002. Vizitele scurte pentru turism, familie și
micul comerț au cunoscut o creștere puternică începând cu această dată legală. În
cazul șederilor lungi sau în scopuri lucrative, nu era suficientă deținerea unui
pașaport valid, persoanele având nevoie de invitații, vize și documente speciale de
ședere în străinătate. În numeroase cazuri, inițial, în anii 1990, viza turistică și, mai
apoi, pașaportul turistic au fost folosite ca instrumente legale pe termen scurt pentru
a ieși din țară și a lucra sezonier sau chiar pentru a lucra fără forme legale, pe
termen lung, în țări ale Uniunii Europene precum Italia, Spania, Germania.Odată cu
aderarea României la Uniunea Europeană în 2007, românii au dobândit drepturile de
mobilitate specifice cetățenilor UE.
După 1989, sensul termenului „chemare” a suferit o mutație semnificativă în acord
cu aceste schimbări. În postcomunism și în diaspora, cuvântul s-a îndepărtat încet,
încet de conotațiile sale birocratice de odinioară. „Chemare” denotă preponderent,
conform răspunsurilor primite de la intervievați, o voce lăuntrică, o atracție simbolică
sau vocațională, fie o „chemare de acasă” resimțită de migranți, fie „chemarea
credinței” sau a libertății personale redobândite.
Parcursul României este similar în acest sens cu cel al Poloniei, țară care s-a
confruntat cu același tip de restricții în perioada comunistă, ca parte a Blocului Estic,
și a beneficiat de un parcurs european în perioada postcomunistă. Astfel, evoluțiile
politice și instituționale din anii 2000 au consolidat și mai mult mobilitatea. Polonia a
aderat la Uniunea Europeană în 2004, iar România a urmat în 2007, aliniindu-se,
astfel, ambele țări la regimul european al liberei circulații.
După al doilea Război Mondial, Polonia și România s-au regăsit în Blocul de Est
unde călătoriile și migrația erau strict controlate de autoritățile statului comunist.
Deplasarea directă între cele două țări a devenit mai dificilă din punct de vedere
geografic, noul teritoriu sovieto-ucrainean se interpunea între ele, și mobilitatea era
puternic constrânsă politic de Cortina de Fier. În primele decenii ale Războiului Rece
(sfârșitul anilor 1940–1950), trecerile de frontieră erau extrem de limitate.
Ambele regimuri tratau călătoriile în străinătate ca pe un privilegiu: pașapoartele
erau greu de obținut și atent monitorizate. Deși guvernul comunist al Poloniei era, de
asemenea, restrictiv, au existat perioade de relaxare relativă. De exemplu, în anii
1970, în contextul destinderii, țările Pactului de la Varșovia au negociat condiții mai
ușoare de călătorie în cadrul alianţei. Acordurile bilaterale au eliminat treptat unele
bariere, până în 1972, Polonia și alte state din Blocul de Est au început să permită
călătoriile pe baza cărților de identitate naționale sau să renunțe la vize pentru
vizitele reciproce.
Aceasta a făcut posibil un turism limitat și excursii pentru cumpărături în interiorul
Blocului. În special polonezii au început să viziteze litoralul românesc al Mării Negre
pentru vacanțele de vară, întrucât România socialistă a deschis stațiunile sale
turiștilor străini. Litoralul românesc a devenit o destinație populară pentru vacanțele
polonezilor în anii 1960 -1970, așa cum reiese și din poveștile câtorva participanți la
proiect.
După căderea comunismului, ambele țări au trecut prin dificultăți economice și rate
ridicate ale șomajului în anii 1990, astfel încât s-au confruntat cu emigrarea pe scară

largă către Europa de Vest. Odată cu procesul de aderare la Uniunea Europeană au
apărut noi forme de mobilitate a persoanei facilitate de programe europene precum
Erasmus, derulate în ambele țări.
În cazul Republicii Moldova, după 1944, Prutul a devenit o graniță închisă și
militarizată, despărțind România de Basarabia, devenită parte a Uniunii Sovietice și
transformându-se într-un simbol al izolării din perioada comunistă. Circulația era
controlată strict de autoritățile comuniste, călătoriile peste hotare fiind dificile.
Momentul de cotitură a venit în 1990, odată cu Podul de Flori, când mase mari de
oameni au traversat Prutul fără pașapoarte sau vize, un gest de reconectare
simbolică. După proclamarea independenței Republicii Moldova, România a devenit
un partener educațional și cultural major, facilitând circulația persoanelor între cele
două țări. După 2007, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană,
mobilitatea a căpătat o nouă dimensiune. Legea cetățeniei române a permis
redobândirea acestui statut pentru foștii cetățeni români din Basarabia și urmașii lor.
Moldova e candidată la aderarea la UE din decembrie 2022 și are regim fără viză
pentru șederi scurte în Schengen. Dar nu e membră UE, iar dreptul de muncă liber îl
au doar moldovenii cu cetățenie română sau permis de ședere european.

---

Chemările: de la cele de ieri, la cele de astăzi

Proiectul Chemare // Calling (2025), desfășurat în România, Polonia, Italia și
Republica Moldova, a colectat mărturii și imagini legate de migrație, călătorie și
libertate, reflectând multiplele semnificații ale noțiunii de „chemare”.
În continuare, vom prezenta sintetic aspecte legate de transferul diacronic al
cuvântului „chemare” și de semnificațiile sale culturale. Analiza se bazează pe un
corpus de interviuri realizate în anul 2025 cu respondenți din Polonia, Republica
Moldova și cu migranți români stabiliți în Italia, completat de surse academice privind
memoria culturală, identitatea diasporică și migrația în tranziția postcomunistă.
Persoane din cele trei țări au răspuns la întrebarea referitoare la sensul cuvântului
„chemare”, fără a li se oferi indicii suplimentare privind conotațiile sale din perioada
comunistă. O parte dintre respondenți au participat ulterior la o serie de interviuri
extinse despre călătorie şi migrație.
„Chemarea” în comunism: invitație oficială și control social
În regimurile comuniste est-europene, libertatea de circulație în spațiul capitalist era
limitată iar „chemarea” putea avea o condiție birocratică. Fără o „chemare” din
străinătate, o scrisoare de la o rudă din Occident sau primită din partea unei
organizații, nu puteai obține pașaportul. Nepotul fotografului ec. Vasile A. Marinescu,
pasionat de călătorii cu automobilul, povestea despre o întreagă schemă prin care
bunicul său, odată la câțiva ani, prin intermediul unor prieteni, foști colegi de liceu
sau amici filateliști din străinătate reușea să devină posesorul mult râvnitei invitații,
„chemări” care putea să îi asigure un drum în Europa de Vest. În anii ’80, „chemarea”
devenise pașaportul simbolic spre libertate, bine controlat de autoritățile statului.

Semnificația instituțională a chemării era profund impregnată de relațiile de putere
ale vremii. A avea o chemare însemna a avea permisiunea de a visa la lume dincolo
de granițe; funcționând ca un ritual de trecere administrativ: era documentul care
media liminalitatea dintre „înăuntrul” spațiului socialist și „afară”, în lumea liberă.
Doar prin intercesiunea acelui act formal, individul putea experimenta temporar viața
din afara blocului comunist. În momentul în care intervievaților le-a fost dezvăluit
sensul la care a fost inițiată cercetarea, cei care au trăit în perioada comunistă au
recunoscut necesitatea invitațiilor. Această memorie comunicativă, vie încă în
discursurile private, asigură că acest sens al cuvântului, tranzitoriu, artificial,
întrucâtva popular, determinat de contextul geopolitic al vremii nu a fost complet
uitat, deși regimurile care l-au generat au dispărut. Memoria culturală a generațiilor
care au trăit acea perioadă păstrează această semnificație. Astfel, această formă de
chemare a lăsat o amprentă în memoria și „spațiul vorbit” al comunității, fiind
transmisă prin povestirile și relatările celor care au înfruntat sistemul de restricții.
Merită menționat că, în paralel cu această funcție birocratică, regimurile comuniste
au încercat uneori să instrumentalizeze termenul „chemare” în retorica
propagandistică, însă într-un mod diferit: sub forma chemărilor la acțiune adresate
maselor. Aceste chemări ideologice aveau un caracter colectiv și imperativ, diferit de
„chemarea” personală pentru călătorii. Totuși, coincidența terminologică subliniază și
ea atmosfera epocii: fie că era vorba de a chema populația la efort sporit, fie de a
chema un cetățean în Occident, inițiativa aparținea mereu autorității exterioare
individului.
Același mecanism exista și în întreg blocul est, ceea ce confirmă caracterul regional
al fenomenului. În interviurile extinse realizate, respondenții care au trăit în epoca de
referință, au rememorat experiențe similare, deși nuanțate de specificul local. Cu
toate că termenii lingvistici diferă, funcția socială era echivalentă, ceea ce sugerează
un fenomen regional: călătoria începea cu un act de chemare, cu un mesaj venit din
afară. În tot Estul, libertatea începea cu dorința cuiva aflat de cealaltă parte a cortinei
de fier de a te „chema”. Drumul era condiționat de dorința celuilalt, a străinului de a
te chema, de a-ți furniza o invitație și, mai cu seamă, de crearea unui sistem de
relații personale care să poată facilita călătoria. Această realitate a cultivat în
conștiința colectivă ideea că libertatea venea „din exterior”, ca un dar sau privilegiu
oferit de altcineva (ruda din diaspora, statul, partidul). În ansamblu, această
semnificație a cuvântului „chemare” în acea perioadă reflecta o identitate a
individului definită de constrângeri: identitatea omului nou era închisă în granițe, iar
chemarea era cheia exterioară care putea, temporar, să deschidă o ușă spre lumea
de după cortină. Așa cum observa un artist polonez referitor la această perioadă și la
circulația cărților poștale din Vest „țările în care ne-am născut au fost separate de
lumea exterioară, dar totuși am primit mesaje”. Mesajele dintr-o lume imaginată
poate au lăsat apoi locul unor opțiuni.
Postcomunism: de la chemare exterioară la chemare interioară
Căderea comunismului a eliberat nu doar corpurile oamenilor în mișcare, ci și
cuvintele. În postcomunism, „chemarea” se desprinde, pe măsură ce legile permit
libertatea de circulație a individului, de sensul ei birocratic și capătă preponderent o
dimensiune existențială. Termenul a migrat și semantic, și simbolic, încet, încet,

odată cu apropierea de intrarea țării în UE, dinspre exterior spre interior,
(re)devenind expresia unei voci personale, spirituale, vocaționale. Această
schimbare reflectă o mutație de paradigmă: de la libertate condiționată la libertate
asumată.
Cercetarea evidențiază modul în care diferite categorii de oameni din Estul
postcomunist interpretează acum „chemarea”.
„Mă cheamă cineva pentru că are nevoie de mine” au remarcat copii și adulți pe
durata interviului. Dar oamenii mari vorbesc astăzi, în interviuri, mai cu seamă
despre chemarea sufletească, interioară, a inimii, chemarea credinței, chemarea
libertății.
Cuvântul „chemare” a fost eliberat cu timpul de sarcina sa birocratică și a început să
se întoarcă la alte înțelesuri, emergente din subiectivitatea individuală și renașterea
spirituală. Dacă în perioada comunistă chemarea venea „din afară”, de la instituții
sau persoane care invitau, acum tot mai des avem de-a face cu o chemare care vine
„dinlăuntru”: o chemare a vocației, a conștiinței sau a credinței. Cu alte cuvinte,
sensul s-a deplasat de la chemarea instituțională la chemarea interioară sau a
„sufletului”, cum o numesc unii intervievați din Republica Moldova.
Această resemantizare poate fi înțeleasă pe fundalul mai larg al transformărilor
sociale postsocialiste. Katherine Verdery observa că postcomunismul implică o
redefinire a aproape întregii țesături a vieții cotidiene, atingând valorile, practicile.
Limbajul a urmat această dinamică: termeni care aveau în perioada comunistă un
înțeles restrâns, impersonal, au căpătat valențe metaforice și personale. Chemare
este un exemplu emblematic: conceptul de vocație din tradiția occidentală, asociat
de Max Weber cu ethosul protestant al muncii (ocupație, meserie – beruf în limba
germană, n.a), dar reinterpretat în spațiul postcomunist ca o căutare a sensului
propriu. Sensul este însoțit în contemporaneitate de unul pre-modern, religios, legat
fiind și de fenomenul de migrație a forței de muncă. Pentru unii, este vorba de o
renaștere, o misiune spirituală: după decenii de ateism de stat, mulți oameni și-au
redescoperit o chemare către credință. Astfel, chemare a redevenit parte din
vocabularul teologic și al experienței spirituale cotidiene. Aceste utilizări, absente
sau clandestine în comunism, sunt astăzi curente, semn al mutației valorilor spre o
sferă spirituală.
Pentru cei mai mulți, chemarea ia forma unui „apel” interior legat de destinul
personal, sinonim cu pasiunea sau dorința de a urma un anumit drum simbolic sau
spre străinătate. La fel, „chemarea libertății” era o expresie care descria avântul cu
care oamenii au profitat de noua libertate de mișcare, călătorind sau emigrând. Dacă
în trecut libertatea venea numai printr-o invitație formală, după 1989 mulți oameni au
ascultat o chemare personală de a explora lumea sau de a pleca pentru a-și găsi un
rost într-o perioadă de criză economică și de contracție a rolului statului din
economie. Putem vorbi astfel despre chemarea Occidentului, un fel de miraj sau
atracție exercitată de țările vestice asupra est-europenilor, concretizată prin migrații
masive ale forței de muncă și pentru studii.
Exemplele de mai sus ilustrează modul în care semantica termenului „chemare” s-a
diversificat, sensurile postcomuniste fiind polifonice și adesea metaforice. Avem de-a
face cu un proces de resimbolizare. Acest proces reflectă o tranziție de la o cultură a

exteriorității (în care legitimitatea și sensul veneau din instituții, din autoritatea de
partid sau din aprobarea altora) la o cultură a interiorității (în care sensul este căutat
în forul interior, în memorie, în credință și emoții personale). Stuart Hall argumenta
că identitatea, și, prin extensie, conceptele culturale care o exprimă este un termen
fixat, care există în afara istoriei și culturii, ci o permanentă evoluție: identity as a
‘production’, which is never complete, always in process, and always constituted
within, not outside, representation (p. 224). În aceeași cheie, identitatea est-
europeană postcomunistă s-a redefinit, iar chemarea ca element de limbaj a evoluat
odată cu această identitate. Chemarea de astăzi integrează în ea experiențele
schimbării.
Chemarea diasporei: memorie, identitate și revenirea acasă
După 1990, milioanele de români au emigrat au dus cu ei și acest cuvânt. În
diaspora, „chemarea” s-a dublat semantic: e dorul de acasă, dar și atracția noului
început, sau a locului în care deja mai mulți conaționali au migrat. În cadrul unor
evenimente diasporice noțiunea e reinvestită colectiv cu sensuri patriotice și
emoționale, în formule de reconectare identitară, în spiritul teoriei lui Stuart Hall, care
descrie identitatea drept un proces de evoluție continuă, negociat între trecut și
prezent. În diaspora, cuvântul funcționează ca memorie culturală, o punte între
generații, între locuri și între lumi.
În absența constrângerilor politice care să le determine acțiunile, membrii diasporei
reinterpretează chemarea în sens dual afectiv, dar și ancorat în viața cea nouă, o
„chemare a rădăcinilor”, „chemare de acasă”, dar și a locului în care au migrat,
deoarece „suntem mai mulți”, sau pentru că oferă posibilitatea unei vieți decente, a
unei împliniri. Chemare se manifestă deci și ca un îndemn interior de a păstra
legătura cu țara natală sau chiar de a se întoarce într-o bună zi, dar pus în balanță
cu realitatea spațiului de migrație.
Folosirea acestor concepte în discursul cotidian al emigranților (de exemplu: „Simt o
chemare să mă întorc într-o zi”) indică faptul că limbajul devine purtător de memorie
culturală (ansamblul reprezentărilor și simbolurilor prin care un grup își păstrează
trecutul dincolo de limita generațiilor vii). În diaspora, unde memoria comunicativă a
locului natal se estompează cu timpul, cuvinte-simbol precum chemare acționează
ca elemente de memorie culturală (Jan Assmann), ele condensează amintiri, valori
și sentimente împărtășite de grup, de la generația care a emigrat la cea născută
peste hotare. Așa cum explică Paul Hockenos în lucrarea „Homeland Calling”: What
has been left behind may either be mourned, or it can be used to provide a different
set of lenses. Since almost by definition exile and memory go together, it is what one
remembers of the past and how one remembers it that determine how one sees the
future (p.9)
Pe de altă parte, diaspora experimentează și chemarea către viitor, către integrare și
noua lor țară adoptivă. Mulți migranți își descriu parcursul ca fiind marcat de o
chemare spre ceva mai bun. Acest limbaj evidențiază caracterul profund personal al
deciziei de a migra: chiar dacă factorii economici au fost determinanți, narativul
subiectiv al migranților adesea reinterpretează migrația ca misiune sau destin. Ei
vorbesc despre chemarea personală de a pleca și de a-şi atinge potențialul în altă

țară. În acest sens, chemarea capătă o dimensiune teleologică, de aspirație
individuală, aliată cu ideea de auto-împlinire.
Antropologia contemporană subliniază importanța unor astfel de „simboluri
reîncărcate” în procesele de tranziție culturală. Ele acționează ca punți între generații
și între experiențe istorice distincte. În cazul chemării, puntea se întinde între
generația formată sub comunism și cea maturizată în libertate, precum și între
comunitatea rămasă în țară și diaspora. Printr-un singur cuvânt, oamenii pot invoca
atât memoria (experiența constrângerii de ieri), cât și aspirația (experiența alegerii de
astăzi). Identitatea postcomunistă și diasporică se construiește, conform lui Stuart
Hall, într-un mod „dialogic”, între continuitate și ruptură. În acest proces, limbajul
devine loc de întâlnire între trecut și prezent.

---

Evoluția semantică a cuvântului „chemare” este, de fapt, o istorie la purtător a
libertății.

De la conotații birocratice, la voce interioară, „chemarea” a traversat tranziția est-
europeană odată cu oamenii ei. Limbajul a funcționat ca un barometru al schimbării,
transformând constrângerea în introspecție, invitația în inspirație. „Chemarea” e și
azi un cuvânt viu, un palimpsest de sensuri care poartă urmele comunismului, dar și
aerul libertății postcomuniste. Chemarea a desenat un cerc, semnalând o întoarcere
la origini a cuvântului „îmbogăţit” prin semantica traversării unei epoci opresive.
Explicație DEX
chemare f. 1. lucrarea de a chema și rezultatul ei: din sfera mea venii cu greu, ca să-
ți urmez chemarea EM.; 2. conscripțiune, recrutare: întâia chemare; 3. invitare și în
special la nuntă (v. chemător); 4. fig. vocațiune, misiune: ’nalta chemare a acestui
popor.

Referințe

Jan Assmann (2008). „Communicative and Cultural Memory”. A. Erll & A. Nünning
(Eds.), Cultural Memory Studies: An International and Interdisciplinary Handbook
(pp. 109-118). Berlin: de Gruyter.
chrome-extension://efaidnbmnnnibpcajpcglclefindmkaj/https://archiv.ub.uni-
heidelberg.de/propylaeumdok/1774/1/Assmann_Communicative_and_cultural_mem
ory_2008.pdf
Dennis Deletant (2023). În căutarea României O aventură personală din ’65 până azi
Editura Humanitas
Stuart Hall (1990). „Cultural Identity and Diaspora”. J. Rutherford (Ed.), Identity:
Community, Culture, Difference (pp. 222-237). Londra: Lawrence & Wishart.
chrome-
extension://efaidnbmnnnibpcajpcglclefindmkaj/https://warwick.ac.uk/fac/arts/english/
currentstudents/postgraduate/masters/modules/asiandiaspora/hallculturalidentityand
diaspora.pdf

Paul Hockenos (2003). Homeland Calling: Exile Patriotism and the Balkan Wars.
Ithaca, NY: Cornell University Press.
https://www.researchgate.net/publication/31044326_Homeland_Calling_Exile_Patriot
ism_and_the_Balkan_Wars
https://paul-hockenos.com/publications/books/homeland-calling/
Katherine Verdery (1996). What Was Socialism, and What Comes Next? Princeton,
NJ: Princeton University Press.
chrome-
extension://efaidnbmnnnibpcajpcglclefindmkaj/https://lakshmibaicollege.in/Secure-
admin/webroot/upload/customfiles/08062020053336What%20Was%20Socialism,%2
0and%20What%20Comes%20Next_.pdf
Dominic Martin (2021) 2023. „Postsocialism”. In The Open Encyclopedia of
Anthropology, edited by Felix Stein. Facsimile of the first edition in The Cambridge
Encyclopedia of Anthropology.
https://www.anthroencyclopedia.com/entry/postsocialism
William Safran (1991). Diasporas in Modern Societies: Myths of Homeland and
Return. Diaspora: A Journal of Transnational Studies, 1(1), 83-99.
chrome-
extension://efaidnbmnnnibpcajpcglclefindmkaj/https://cbpbu.ac.in/userfiles/file/2020/
STUDY_MAT/ENGLISH/SSK/Myths%20of%20Homeland%20and%20Return1.pdf
Craig Young, Duncan Light (2001) „Place, national identity and post-socialist
transformations: an introduction”, Political Geography,Volume 20, Issue 8, Pages
941-955
https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0962629801000397#preview-
section-references