Chemare // Calling

Autoare: Ana-Cristina Irian

Introducere

Migrația este-europenilor în ultimele decenii a devenit un fenomen de masă, iar
acest context de mobilitate intensă a generat noi practici culturale și identitare, în
care obiectele personale capătă roluri antropologice esențiale. Fotografii de familie,
jucării, icoane, cărți, suveniruri, documente, borcane cu plante uscate toate aceste
„obiecte migrante” însoțesc oamenii peste granițe, purtând cu ele fragmente de
memorie, identitate și relații. Studiul de față își propune să exploreze legătura dintre
migrație și circulația obiectelor, examinând felul în care obiectele devin purtători de
identitate și memorie în contexte de mobilitate contemporană.
Pentru a investiga această temă, în cadrul proiectului Chemare//Calling (2025), au
fost desfășurate interviuri semistructurate cu trei grupuri distincte de participanți: (1)
migranți români și moldoveni stabiliți în Italia, femei angajate în munca de îngrijire
sau în mediul domestic, dar și cazuri de exil și mobilitate educațională și
profesională; (2) persoane intervievate în Polonia și România – cetățeni polonezi sau
descendenți implicați în mobilitate și migrație (profesori, artiști, tineri călători), cât și
migranți străini în Polonia (o femeie chiliană); (3) femei din Republica Moldova cu
experiențe de mobilitate și/ sau migrație (plecate la muncă în străinătate și revenite).
Pe baza acestor interviuri, articolul analizează patru teme-cheie: obiecte, identitate,
mobilitate și memorie, evidențiind atât elementele comune, cât și diferențele dintre
cele trei spații culturale.

Scurt cadru teoretic

Fenomenul migrației a fost adesea analizat prin prisma factorilor economici și sociali,
însă o perspectivă antropologică aduce în prim-plan dimensiunea materială și
simbolică a migrației, lucrurile pe care oamenii le poartă cu ei, obiectele prin care își construiesc povestea în noul loc. Janet Hoskins (1998) și Igor Kopytoff (1986) ne
arată că obiectele, asemenea oamenilor, au biografii culturale, circulă, se
transformă, se încarcă de sensuri. Astfel, obiectele nu doar reflectă cultura, ci o
performeză, ele mediază relații, transportă amintiri și devin actori sociali în propriul
drept.
Conceptul de „obiect biografic” (biographical object), propus de Janet Hoskins,
descrie tocmai aceste obiecte încărcate de semnificații personale: lucruri care „spun
povestea vieții” posesorilor lor. Hoskins (1998) arată că în contexte de schimbare și
dislocare, oamenii investesc obiectele cu roluri de „purtători de identitate”, folosindu-
le pentru a păstra un sens de continuitate biografică. Această idee se înscrie într-o
tradiție mai amplă de lucrări despre biografia culturală a lucrurilor (Kopytoff, 1986),
despre „viața socială a lucrurilor” (Appadurai, 1986), distingându-se faptul că
obiectele nu sunt doar bunuri materiale, ci participanți activi în relațiile sociale, având
propriile lor traiectorii și transformări de statut. Astfel, un obiect poate trece succesiv
prin statutul de dar, obiect sentimental de familie, marfă sau suvenir, reflectând
schimbările identitare ale celor care îl dețin. În cazul migrației, această latură
biografică devine evidentă: un fular, o geantă de vară, o iconiță a mamei, o jucărie
sau o fotografie de familie poate dobândi o viață socială extraordinară, devenind
martorul traseului între acasă și departe sau chiar factorul declanșator al mobilității,
așa cum mărturisește o persoană din Polonia „getting postcards from other countries
or continents was guiding me to my future traveling.”
De asemenea, prin „obiecte evocatoare” (evocative objects) un concept folosit de
Sherry Turkle (2007), aceasta susține că obiectele nu sunt doar lucruri pasive, ci pot
fi instrumente cognitive și afective, adică ele ne ajută să gândim, să ne amintim și să
ne înțelegem pe noi înșine „We think with the objects we love; we love the objects
we think with” (2007, p.5). Pentru cei care migrează, obiectele nu sunt simple bunuri
materiale, ci ancore ale sinelui, păstrând o legătură cu locul de origine, mijloace de
negociere a identității ajutând persoana să se orienteze într-un spațiu nou; vehicule
de memorie afectivă, fiecare obiect devine o poveste condensată, o amintire
portabilă.
Un alt aspect esențial este legătura dintre obiecte și memoria culturală (Jan
Assmann, Maurice Halbwachs) care se referă la modul în care grupurile își
păstrează amintirile colective de-a lungul generațiilor. Susanne Küchler a subliniat
că, adesea, acest proces este mediat de cultura materială. Obiectele pot funcționa
ca suporturi ale memoriei, inscripționând în ele evenimente sau relații ce nu se vor a
fi uitate. Annette Weiner (1992) vorbește despre „posesiunile inalienabile”
(inalienable possessions): acele lucruri de care oamenii nu se despart, deoarece ele
„țin locul persoanei” și păstrează relațiile vii. În migrația contemporană observăm că
multe astfel de „posesiuni” care încapsulează simbolic în ele interacțiuni, relații și
povești (fotografii vechi, obiecte de la părinți sau bunici, icoane de familie cu
semnificații culturale) sunt purtate în valurile mobilității, ale migrației, tocmai pentru a
menține o punte de memorie între acasă și străinătate. Cum de cele mai multe ori
astfel de obiecte au fost păstrate de femei, putem aminti și de conceptul de
„matrimoniu” înțeles ca moștenire trăită, afectivă, corporală, transmisă prin femei,
prin familie, prin gesturi domestice sau ritualice (matrimoine sau matrimoine culturel
este folosit începând cu anii 2000 discursul francofon contemporan, pentru a
desemna „moștenirea culturală lăsată de generaţiile de femei”).

O serie de teorii contemporane pun accent și pe rolul activ (agency) pe care
obiectele îl pot avea în viața socială. Alfred Gell (1998) discută despre capacitatea
unui obiect (fie el operă de artă sau obiect cotidian) de a acționa ca agent ce
mediază relații, influențează comportamente și produce efecte sociale. Ele sunt
„agenți secundari” care produc efecte, determină reacții, creează legături, seduc,
fascinează sau constrâng. Pe de altă parte, antropologul Franco la Cecla (2017)
introduce conceptul de „jet-lag al obiectelor” aflate în circulație singure sau însoțite
de persoane. Odată aflate în mișcare, ele „se află într-un alt fus orar existențial”,
căpătând noi semnificații, importanță și „puteri” odată cu mutarea într-un alt loc. „Le
cose sono sedimentazioni (…) Ogni spostamento crea nuovi strati. Il movimento che
un oggetto fa per cambiare paese altera la memoria dell’oggetto stesso.” (2017,
p.27-28)
În același sens, Daniel Miller (2009) vorbește despre the comfort of things,
evidențiind că obiectele cotidiene (mobilierul preferat, vesela, pătura de acasă,
hainele familiare) sunt actori afectivi care oferă oamenilor un sentiment de siguranță
ontologică și contribuie la construcția sinelui în fiecare zi. Așadar lucrurile produc
intimitate, ele ne dau confort, obiectele nu sunt doar decorul vieții sociale, ci mediul
ei afectiv „Objects surely don’t talk. Or do they? (…) Surely if we can learn to listen to
these things, We have access to an authentic other voice” (2009, p.2). Ele
construiesc legături, oferă continuitate și produc intimitate, mai ales atunci când
oamenii sunt dezrădăcinați sau trăiesc în contexte de migrație și incertitudine.
Lucrurile ne ajută să ne simțim „acasă” chiar și în absența unui loc stabil. Intimitatea
nu e doar între persoane, ci și între oameni și obiecte, un fel de „țesătură
emoțională” a vieții cotidiene. Pentru oamenii angrenați în procese de mobilitate,
migrație, această funcție este crucială: obiectele familiare „îmblânzesc” spațiile noi și
ajută individul să simtă că își poate organiza viața într-un altfel de acasă. Vom vedea
cum, în interviurile analizate, persoanele migrante își „instalează” un acasă în
străinătate punând pe rafturi fotografii cu familia, sau folosind un mojar de piatră
adus din țară, gesturi prin care obiectele acționează ca „instrumente de liniște”,
„ancore” (recunoscute de intervievați ca atare) ale identității într-un mediu nou, altfel
necunoscut. „Am luat o fotografie cu bunicii mei din Romanovca. O țin în bibliotecă,
la vedere. E ancora mea.” mărturisește o participantă din Republica Moldova.

Nu în ultimul rând, migrația poate fi privită prin prisma conceptului foucauldian de
„tehnologii ale sinelui”. Michel Foucault (1988) definea tehnologiile sinelui ca acele
practici prin care indivizii acționează asupra propriei persoane, transformându-se
pentru a atinge o stare dorită (morală, spirituală, existențială). Aplicată la migrație,
această idee ne ajută să înțelegem dimensiunea profund personală a plecării:
migrația devine un mod de a te reinventa. Mutarea peste hotare nu este doar o
schimbare de loc, ci un proces de autoconstituire: „Această migrație, acest drum, a
fost și este o călătorie de redescoperire. Nu e doar despre a trăi în altă țară. E
despre a-ți reconstrui sensul, bucată cu bucată, vis cu vis, zi cu zi.” (migrantă din
Republica Moldova) Așa cum reiese și din materialele noastre, pentru multe
protagoniste și protagoniști migrația a fost un rite de passage din care au ieșit
persoane transformate: „Emigrarea ne-a format, ne-a întărit și ne-a învățat lucruri pe
care nu le-am fi aflat altfel” afirmă unele participante. Se poate spune, parafrazându-l
pe Foucault, că migrația funcționează ca o tehnologie a sinelui, fiecare individ
reconfigurându-și identitatea prin fluxul mobilității, prin adaptare continuă și prin

relația cu noile materialități din jur. În acest sens, obiectele despre care discutam mai
sus (icoane, jucării, suveniruri) sunt și ele parte din tehnologia sinelui migrator: prin
ele, persoana își modelează memoria și identitatea, alegând ce să păstreze din
trecut și cum să își construiască viitorul. De asemenea, Arjun Appadurai (1996)
aduce în discuție dorința de mobilitate și puterea imaginației în lumea globalizată.
Acesta vorbește despre peisaje umane ale mișcării, fluxuri de oameni care
traversează lumea contemporană migranți, refugiați, turiști, exilați, lucrători
temporari, diaspora, vizitatori de afaceri etc. (1996, p.33), care circulă, negociază și
redefinesc sensul „acasă” și al apartenenței. Ethnoscape este una dintre cele cinci
dimensiuni sau fluxuri (împreună cu mediascapes, technoscapes, financescapes și
ideoscapes) care caracterizează disjuncțiile economiei culturale globale. În viziunea
sa, globalizarea creează etnoscapes de imagini, idei și posibilități care alimentează
aspirațiile oamenilor de a călători și migra. Imaginația devine infrastructură pentru
mobilitate, oamenii „călătoresc” mai întâi cu mintea, visând, uneori poate chiar cu
naivitate, la alte locuri, inspirându-se din cărți poștale, fotografii, filme, povești, și
abia apoi fac pasul efectiv al plecării: „Italia a devenit a doua mea casă, totul a
început cu un vis simplu, am primit un pachet de peste hotare (…) cu gentuța de vară
care purta promisiunea unei vieți noi” (participantă din Republica Moldova care
migrează în Italia), „am decis totul într-o noapte” (participant din România care
migrează în Italia), „am plecat mai mult di curiozitate și apoi am rămas definitiv”
(participantă din România care migrează în Italia). În cazul de față, vom vedea cum
acest imaginar al Occidentului (mediat de vederi turistice, de rude deja plecate, de
pachete primite, de discursuri despre o viață mai bună) a jucat un rol central în
declanșarea migrației multora dintre intervievați.
În logica lui Clifford (1997), identitatea contemporană nu mai e ancorată doar în
„unde vii”, ci și în „pe unde mergi”, adică în traseele și rețelele de circulație culturală,
istorică și afectivă. Clifford dezvoltă ideea diferenței (și tensiunii) dintre roots
(rădăcini – ideea de apartenență fixă, teritorială, de continuitate și origine) și routes
(rute – ideea de mișcare, migrație, interconectare și transformare culturală)
propunând o viziune dinamică, în care culturile și identitățile se definesc prin
circulație, traducere și hibridizare.
Tim Ingold (2011) descrie omul contemporan ca wayfarer adică o ființă care
„locuiește pe drum”, trăiește prin mișcare, nu doar se deplasează, locuiește lumea
mergând prin ea, nu stând într-un punct fix, își construiește identitatea și
cunoașterea prin traseu, prin experiența drumului însuși. „The wayfarer is continually
on the move. More strictly, he is his movement. (…) the wayfarer is instantiated in the
world as a line of travel. It is a line that advances from the tip as he presses on, in an
ongoing process of growth and development, or self-renewal” (2011, p150). Ingold
spune că a locui (dwelling) nu înseamnă a fi ancorat într-un loc stabil, ci a fi într-o
relație continuă cu lumea, o formă de a deveni, nu de a sta fixat într-un loc.
În același sens, Alison Blunt (2005) propune o reconceptualizare a ideii de „acasă”
(home) nu ca destinație, ci ca o configurație fluidă a relațiilor dintre oameni, locuri și
timpuri un spațiu al negocierii identității și al supraviețuirii afective în condițiile
dispersiei. Blunt arată că, mai ales în contexte de diasporă, migrație și colonialism,
„acasă” se fragmentează și se reconfigurează permanent între aici și acolo, între
prezență și absență, între material și imaginar.

Metodologie

Studiul se bazează pe analiza calitativă a 34 de interviuri realizate în 2025 cu
migranți sau persoane legate de migrație, grupate în trei contexte geografice și
culturale diferite:
Italia (15 persoane): Români și moldoveni (femei și bărbați) stabiliți sau muncind în
Italia, cu variate experiențe de migrațiune și în țări precum Grecia, Belgia. Profilurile
includ îngrijitoare de bătrâni (badante), muncitoare casnice, lucrători în diferite
domenii, profesori, medici dar și câteva persoane cu mobilitate educațională (ex.
studenți Erasmus, cercetători) sau cazuri speciale (descendenți ai unor refugiați din
perioada comunistă). Vârsta variază de la tinere plecate imediat după anul 2000,
până la persoane de peste 60 de ani cu experiențe migratorii îndelungate.
Majoritatea provin din mediul rural sau orașe mici din România și Republica
Moldova, Italia fiind principala destinație de muncă sau rezidență permanentă. Cele
mai multe persoane fac parte dintr-o comunitate de români dintr-o regiune din centrul
Italiei. Interviurile au fost mediate de facilitatori locali români cu experiențe în sfera
centrelor de ajutor social constituite în jurul bisericilor din diaspora și rețele de
cunoștințe.
Polonia (9 persoane, intervievate în România și Polonia): Un grup mai eterogen,
care cuprinde atât cetățeni polonezi și descendenți implicați în mobilitate
internațională, cât și migranți străini în Polonia, migranți polonezi în România. Din
prima categorie fac parte doi fotografi polonezi pasionați de călătorii (ex Africa,
Franța, România), un pensionar care a călătorit în 1981 în România socialistă, un
comerciant globetrotter, un tânăr student polonez care a călătorit prin Europa de
Vest și va urma o traiectorie de migrațiune educațională, doi intelectuali polonezi
stabiliți temporar în București. De asemenea, avem o femeie originară din Chile
stabilită în Polonia (căsătorită) și o româncă descendentă a unei familii de polonezi
recent stabilită în Europa de Vest și cu diferite experiențe de migrațiune profesională.
Acest eșantion reflectă mobilitatea postcomunistă, post-aderare la UE (schimburi
Erasmus, migrație de muncă calificată), dar și ecouri ale trecutului (experiențe din
perioada comunistă) și situații de migrație extra-europeană către Polonia. Cele mai
multe persoane fac parte din comunități culturale din Varșovia sau București sau
vecinătăți de cartier din Varșovia. Interviurile au fost facilitate de o organizație
culturală și de grupuri locale.
Republica Moldova (10 persoane): Femei din mediul urban și rural moldovenesc, cu
vârste între cca 25 și 55 de ani, toate având experiența migrației externe și a
întoarcerii temporare sau definitive. Multe au lucrat în Italia (ca îngrijitoare,
menajere) sau în alte țări europene (Germania, Marea Britanie, Franța, România),
unele în repetate rânduri (migrație circulară). Unele participante sunt tinere care au
fost în programe Au Pair în străinătate. Toate intervievatele din acest grup se
identifică prin rolurile de mame, fiice sau soții care au migrat în principal din rațiuni
economice, pentru a-și întreține familia, pentru educația copiilor și care au menținut
legături strânse cu comunitatea de origine pe durata șederii afară. Interviurile au fost
facilitate de membrii unei asociații obștești locale.

Metoda de cercetare: Cercetarea este de tip calitativ, interpretativ, bazată pe
interviuri în profunzime (semi-structurate). Interviurile au fost centrate pe poveștile de
viață ale migranților, atingând subiecte precum motivele plecării, traseul călătoriei,
experiența adaptării într-o țară străină, legăturile menținute cu acasă și, foarte
important, obiectele semnificative, pe care le-au luat cu ei, le-au dobândit sau le-au
adus înapoi. S-a pus accent pe întrebări precum: „Ce ați pus în bagaj când ați
plecat?”, „Există un obiect la care țineți mult și care vă amintește de acasă?”, „Ce
lucruri v-au fost cele mai utile sau dragi în străinătate?”, „Aduceți cadouri sau obiecte
când vă întoarceți în vizită? Ce reprezintă ele?” etc. Abordarea a fost una etnografic-
interpretativă, căutând să descifreze sensurile culturale pe care participanții le
atribuie acestor obiecte și experiențe.
Analiza datelor s-a realizat prin codare tematică, identificându-se patru teme majore
(corespunzătoare întrebărilor de cercetare inițiale): 1) Obiecte și materialitate, 2)
Identitate (construcția sinelui în migrație), 3) Mobilitate (tipuri de călătorii și motive),
4) Memorie (relația cu trecutul, întoarcerea și „acasă”). De asemenea, s-a adoptat o
perspectivă comparativă, punând în paralel răspunsurile și exemplele din cele trei
contexte pentru a evidenția atât asemănări transculturale, cât și particularități locale.
Citatele din interviuri au fost transcrise textual și sunt integrate în analiză pentru a
ilustra direct vocea participanților (folosim doar codificări pentru a păstra anonimatul
persoanei).

Analiză comparativă a interviurilor pe teme-cheie

Obiecte migratoare și semnificația lor

Una dintre primele întrebări adresate migranților a fost legată de obiectele pe care
le-au luat cu ei atunci când au plecat de acasă. Răspunsurile relevă un pattern
comun: în bagajele de plecare predomină combinația de strict necesar practic, mai
ales atunci când plecarea are în vedere o destinație incertă și obiecte numite
„sentimentale”. O parte din intervievații menționează, în primul rând, documente și
lucruri utile: acte (pașaport, viză), o sumă (mică) de bani economisiți, haine de
schimb într-o sacoșă sau pe un fund de geantă, o veritabilă „trusă de tranzit”
minimală pentru drumul lung. „Îți duci aminte acele fotografii cu migranți cu o sacoșă
în mână? Așa eram noi”, își amintește un participant din România care a emigrat în
Italia. Unele persoane și-au strecurat și obiecte cu valoare afectivă: o fotografie de
familie sau un album, o icoană mică, o jucărie, o pătură – „obiecte-ancoră” menite să
le ofere siguranță sufletească într-un spațiu necunoscut. „Simțeam doar două lucruri:
iconița mamei în buzunarul interior și tonometrul din geantă – „instrumentul meu de
liniște”, cum îi spuneam, pentru că mă făcea să simt că pot ajuta, măcar măsurând o
tensiune” mărturisește o femeie din Moldova plecată la muncă în Europe. Pentru cei
care au avut o destinație bine stabilită, fie că au plecat la studii sau la un loc de
muncă, bagajul a devenit mult mai consistent a inclus și alte lucruri precum cutii cu
cărți, lucrări de artă, capitalul simbolic portabil al cunoașterii. În schimb, există și
cazuri în care absența obiectelor este elocventă: o femeie din România, plecată „din
scurt” la muncă în Italia în 2000, povestește că a luat doar haine obișnuite pe un
fund de geantă, fără nicio fotografie sau amintire, o stare aproape „violentă” de
plecare în absența lucrurilor confortabile, în accepțiunea lui Miller. Incertitudinea
destinației se traduce și în lipsa sau precaritatea „obiectelor sentimentale”
transportate pe drumul migrației.
Pe parcursul șederii în străinătate, obiectele continuă să circule și să acumuleze noi
sensuri. Migranții își reconstruiesc un „acasă portabil” în țara gazdă prin micile bunuri
personale pe care le adună. Din interviuri reiese că mulți oameni țin la câteva
obiecte aduse sau trimise ulterior de acasă, de pildă, vesela preferată (cănile,
farfuriile cu valoare sentimentală), o pătură sau un covor tradițional, ori chiar jucăria
copilăriei. O fetiță dintr-o familie de români plecați la muncă în Italia (care a emigrat
la ~6 ani) a luat cu ea ursulețul de pluș maro, pe care îl păstrează și astăzi, la 20 de
ani distanță. Pentru ea, jucăria a fost puntea de continuitate a identității ei de copil, o
bucățică din casa bunicilor rămași în urmă, mereu alături. O altă participantă din
România a păstrat până în prezent un mic porcușor de jucărie cumpărat dintr-o
benzinărie spre Italia de către părinți pentru copilul de atunci îmbarcat spre o lume
necunoscută, devenit un obiect simbolic pe drumul migrației. Oamenii îmbarcați în
periplul migrației își amenajează spațiul străin cu obiecte familiare: o intervievată
româncă mutată ca adult în Italia, și-a trimis dinainte mai multe cutii mari cu lucruri
de acasă (folosind o firmă de coletărie care se ocupă special de transportul
pachetelor între Italia-România): „Mi-am adus casa cu mine”, glumește ea, în cutii
avea cănile preferate, mojarul pentru gătit, salteaua de yoga, fotografii. Prin aceste
gesturi, ea a „îmblânzit” noul apartament, prin texturi, mirosuri și imagini cunoscute

în care a adus chiar și pisica din România. În termenii lui Miller, asemenea obiecte
devin „proteză identitară”, ajutând-o să locuiască în mișcare, să își reproducă mediul
de acasă într-un mediu străin.
Chiar pachete trimise înapoi acasă de persoanele migrante pentru familie și prieteni,
cu diferite mâncăruri specifice regiunii, țării în care s-au stabilit, produse de
curățenie, le vedem uneori în fotografiile participanților, împreună cu oamenii cărora
le sunt adresate. În fotografie nu este doar pachetul, ci și expeditorul său care
cuprinde, de departe, cu o îmbrățișare pe cei de acasă.
Un moment important este cel al întoarcerii temporare acasă sau al vizitelor în țară,
când apare obișnuința de a aduce și duce obiecte peste graniță, într-un sens ritualic.
Din Italia, multe femei se întorc încărcate de cadouri și bunătăți: ulei de măsline,
parmezan, prosciutto, dulciuri locale, suveniruri. Aceste obiecte aduse acasă
funcționează ca martori materiali ai vieții de migrant. La rândul lor, când migranții se
întorc înapoi în străinătate după vizită, poartă cu ei din nou bagaje pline de acasă: o
mătură clasică sau chiar borcane cu tarhon sau flori uscate pentru ceai. Astfel, lanțul
gusturilor și mirosurilor leagă cele două lumi, constituind ceea ce am putea numi o
economie afectivă transnațională: grija circulă sub formă de cadouri și pachete,
compensând distanța. Unii migranți duc și readuc cu ei în țară aceleași obiecte-
ancoră. Așa cum este cazul unei femei din Republica Moldova: „Fularul copilului.
Îl strângeam în jurul gâtului și, într-un fel straniu, simțeam că mă conectează cu
copilul. În mirosul lui simțeam acasă. Simțeam copilăria lui. Simțeam dorul. Pentru
că nu e doar o bucată de material – e firul invizibil care m-a ținut legată de copilul
meu, în toți anii în care am fost departe. Am adus înapoi fularul – și mult mai mult
decât atât: o nouă viziune despre viață.” Mai multe persoane migrante menționează
experiența acumulată ca făcând parte din bagajul de întoarcere „Nu am adus un
obiect fizic, ci o experiență. … un bagaj plin de cunoștințe, deprinderi, încredere și
valori pe care le-am învățat în Italia.”
Pe ansamblu, din relatările participanților, se desprinde ideea că obiectele personale
devin actori centrali ai experienței migratoare. Ele sunt investite cu semnificații
multiple: suport emoțional, simbol al sacrificiului, dovadă a reușitei sau liant între
generații. Obiectele spirituale au o prezență constantă în bagajele femeilor, ele oferă
protecție pe drum, sacralizează locuințele străine și legitimează moral plecarea.
Fotografiile sunt și ele omniprezente: o poză de nuntă, una a copiilor, o poză cu
părinții rămași în țară. Aceste imagini devin „corpuri de memorie”, materializând
prezența celor absenți. Pe de altă parte, în unele cazuri extreme, renunțarea la
obiecte poate semnifica ruptura de un trecut traumatic: femeia chiliană din Polonia,
de exemplu, a povestit cum și-a vândut toate cărțile și CD-urile pentru a-și cumpăra
biletul de avion către Europa – un act de sacrificiu material prin care a lăsat în urmă
viața de dinainte pentru a se reinventa, sugerând că dematerializarea a fost pentru
ea un pas eliberator. Astfel, vedem că obiectele pot fi atât pârghii de continuitate, cât
și semne ale schimbării radicale.
În concluzie la această secțiune, obiectele migrante se dovedesc a fi mai mult decât
simple bunuri transportate în valiză, ele sunt biografii condensate. Fiecare valiză
devine o mică arcă a memoriei, iar conținutul ei – de la iconiță la ursuleț, la salam de
Sibiu, de la o cutie de ceai, la o broderie cu mărgele – spune o poveste despre cine
pleacă, ce lasă în urmă și ce speră să găsească. Practica de pe teren susține teoria, lucrurile au și ele viața lor socială: în migrație, această viață socială devine vizibilă și
intensă. Obiectele circulă, se resemnifică, își construiesc o biografie și, uneori, revin
la punctul de plecare transformate, asemenea oamenilor.
Identitate, transformare de sine și „acasă” multiplu
Migrația este, fundamental, o experiență identitară: cei care pleacă își
(re)construiesc pe drum sensul de sine, iar cei care se întorc nu mai sunt exact
aceiași cu cei care au plecat. Interviurile analizate oferă numeroase exemple despre
cum se transformă identitatea în cursul acestor călătorii inițiatice. În toate cele trei
contexte regăsim ideea exprimată de James Clifford că identitatea migranților este
„mai puțin legată de un loc fix (roots) și mai mult de trasee (routes)”. Participanții
înșiși simt acest lucru: „Această migrație, acest drum, a fost și este o călătorie de
redescoperire”, spune metaforic o participantă, sugerând că se definește prin
călătoriile sale, nu doar prin satul natal din care a plecat. Clifford vorbea despre
identități „în mișcare”, iar migranții noștri confirmă că identitatea lor se află într-o
tranziție continuă, modelată de plecări și reveniri.

Una dintre primele schimbări identitare raportate este legată de autonomia și forța
interioară dobândite prin migrație. Multe persoane descriu plecarea ca pe un act de
curaj și inițiere personală. „Viața trebuia schimbată” – această frază, rostită de mai
multe dintre ele, rezumă motivația profundă: dorința de a rupe de un destin de
sărăcie sau dependență, un mediu corupt politic și de a deveni stăpâni/ stăpâne pe
propriul drum: „chemarea” foamei de lucru și speranța unei vieți mai bune m-au
împins să plec”, „trebuia să plec din cauza situației din țară, nu mai suportam trebuia
să te combini cu clica politică pentru a merge înainte”. O migrantă româncă în Italia,
povestește cum a ajuns să doarmă două nopți pe o bancă la o biserică în primele
zile, sau despre nopți dormite în dulap de frica de a nu fi date afară din casă după ce
bătrânii avuți în grijă au decedat, experiențe dureroase, dar văzute ca pe un rit de
trecere, o ruptură morală, dar și o inițiere. Alte persoane povestesc despre plecarea
grea cu „mirosul de motorină din microbuzul supraaglomerat și tăcerea grea dintre
noi, <pasagerii fără acte>”, despre dificultățile întâmpinate la trecerea graniței.
Persoanele consideră că suferința îndurată la început le-a dat puterea de a merge
înainte; în termeni spirituali, își numesc parcursul un „drum soteriologic”.„Prin
suferință, am ajuns la mântuire” – adică s-a regăsit pe sine ca persoană demnă și
capabilă. În mod asemănător, o altă femeie din România (salvată dintr-un posibil
context legat de traficul de persoane) descrie migrația ei ca pe un drum traumatic,
dar eliberator, din care a reușit să-și recâștige autonomia și identitatea, implicându-
se apoi într-o comunitate religioasă care i-a oferit un sens. Putem interpreta aceste
transformări în lumina conceptului foucauldian discutat anterior: migrația devine o
tehnologie a sinelui, un proces prin care indivizii lucrează asupra propriei ființe
pentru a se transforma. Persoanele migrante intervievate, în special femeile, au
transformat migrația într-o practică de împuternicire: au mers la școală, au învățat
limbi străine, au navigat birocrații complexe pentru permis de ședere, au înfruntat
prejudecăți și greutăți, iar toate acestea le-au conferit un sentiment nou de încredere
în sine, simțindu-se mult mai capabile să-și gestioneze viața.

Un aspect central al identității migranților este redefinirea conceptului de „acasă”.
Aproape toți participanții, în special cei stabiliți de mulți ani în străinătate, reflectează
asupra faptului că acasă nu mai e un loc unic, punctul fix de origine, ci a devenit o
noțiune plurală și fragmentată. “Noi suntem bine, dar tare dor ne e” povestea o
migrantă din Republica Moldova. Acasă devine multiplu, de pildă, în cazul femeilor
migrante în Italia, „Italia a devenit a doua mea casă”, în timp ce România/ Moldova
rămâne acasă afectiv. Biserica și comunitatea diasporică din Italia oferă un
sentiment de apartenență spirituală, multe se consideră „acasă” când sunt la slujba
de duminică alături de alte românce – pe când acasă afectiv rămâne familia și
pământul natal, față de care simt permanent dor. Alison Blunt (2005) argumenta că
„acasă” (home) înglobează o rețea de relații, nu neapărat un loc geografic fix, iar
interviurile noastre susțin această idee: „acasă” se țese din relațiile de îngrijire și din
obiectele care conectează locurile. Spre exemplu, o persoană întoarsă în Moldova
după ani de muncă străinătate spune „ne-am întors acasă cu un bagaj mult mai greu
decât cel cu care am plecat – dar nu de haine, ci de experiențe, lecții de viață și o
nouă perspectivă asupra a ceea ce înseamnă <acasă>”, acasă fiind definit acolo
unde te poți simți de folos.
Un alt fenomen identitar observat este hibridizarea culturală și cosmopolitizarea
migranților. Cei plecați pentru studii sau carieră (cercetători, studenți) își descriu
experiența în termeni de îmbogățire identitară. Călătoria de studii devine un „drum
epistemologic: mobilitatea produce cunoaștere”, după cum formulase și Ingold și,
cum a fost cazul a doi respondenți polonezi, o chemare spre un drum de migrație. La
polul opus, adulți de astăzi, care au emigrat la vârsta copilăriei, au identități
transnaționale încă de mici: ei unt practic „copii ai diasporei”, crescuți între două
culturi. Aceste identități hibride confirmă ceea ce Clifford numea dwelling-in-
displacement (a locui prin dezrădăcinare) – ideea că diaspora dezvoltă un sentiment
de apartenență în mișcare, nu prin fixare într-un loc.
Interesant este și modul în care narațiuni identitare devin morale și spirituale. Multe
femei migrante în Italia interpretează propria poveste în termeni religioși: se
consideră „chemate” la o misiune sau „încercate” de Dumnezeu pentru a-și depăși
limitele. În interviuri apar expresii precum „chemarea foamei de lucru” (necesitatea
economică văzută ca un destin de împlinit), „m-a chemat mama” (sentimentul că
întoarcerea acasă a fost declanșată de dorul matern) sau „chemarea pământului”
(dorul de glie care le-a făcut să revină). Aceste metafore personifică forțele care le-
au motivat, foamea, mama, pământul, ca pe niște agenți ai destinului. Identitatea
acestor femei se structurează deci narativ în jurul ideii de sacrificiu și depășire de
sine: ele sunt eroine ale propriilor vieți, care au trecut prin focul migrației și s-au
întors mai puternice. În mod comparativ, identitățile migranților din Polonia par mai
puțin legate de sacrificiu și mai mult de reflexivitate culturală. De exemplu, un
profesor polonez (cca 50 ani) cu experiențe de migrație, vede mobilitatea sa ca pe
un gest epistemic, o căutare intelectuală, nu ca pe o nevoie economică sau o
ruptură. Identitatea lui s-a transformat prin expunerea la diversitate: se consideră
acum european global, și-a extins orizonturile, dar nu simte o pierdere sau o rană
identitară, ci mai degrabă o îmbogățire estetică și cognitivă. În schimb, femeia
chiliană din Polonia consideră că migrația i-a remodelat identitatea. Observăm deci
că, deși toți migranții trec prin transformări, natura acestor transformări diferă în
funcție de contextul migrației: pentru unii e predominant moral-spirituală (ex.

badantele din Italia vorbesc de mântuire și păcat, de „a-ți salva familia”), pentru alții e
intelectuală (artiștii și studenții vorbesc de devenire, de descoperirea sinelui).
Un concept util pentru a sintetiza experiența identitară a migranților este cel de
wayfarers (nomazi) al antropologului Tim Ingold. Participanții la studiul de față se
potrivesc bine acestei imagini: „sunt wayfarers – nu se stabilesc, ci se constituie prin
mișcare”. Identitatea lor este fluidă, construită din trasee, întâlniri și adaptări.
Această identitate fragmentată dar integrată reflectă modernitatea ca traseu, în
sensul lui Clifford, adică o viziune a identității nu ca esență statică, ci ca proces de
traducere culturală și negociere continuă.
În fine, tema identității este strâns legată de modul în care intervievații își povestesc
viețile și de simbolurile identitare pe care le aleg. Aici revin în discuție obiectele: ele
nu doar acompaniază identitatea, drumurile înainte și anapoi, ci o exprimă.
Identitatea națională și familială este purtată în obiecte precum tricolorul, costumul
popular sau broderiile tradiționale: „Din România, am adus acasă, la părinți, un
tricolor românesc. L-au agățat la fereastră în semn de drag pentru mine și pentru
podul invizibil care leagă Moldova de România.”(migrantă din Republica Moldova);
„când m-am întors, am luat cu mine un suman din Maramureș, macrameuri” (italian,
descendent al unor români refugiați din Italia)
Aceste exemple ne arată cum identitatea devine materială prin obiecte și imagini, și
invers, cum obiectele capătă identitate. Practic, identitatea persoanelor analizată aici
este una narativă și materială: se construiește prin poveștile pe care și le spun
despre sine (povești de sacrificiu, de succes, de descoperire) și prin lucrurile în care
investesc aceste povești (icoana, fularul, mojarul, jucăria, pașaportul cu vize, etc.).
Tipologii ale mobilității: motive și forme de călătorie
Deși împărtășesc trăsături comune, experiențele migratorii din cadrul cercetării
evidențiază și tipologii distincte de mobilitate, influențate de contextul istoric și social
al fiecărui spațiu. Prin compararea interviurilor, putem contura câteva categorii
principale de migrație/ călătorie, fiecare cu caracteristicile sale:
Migrația economică de supraviețuire: Este tipul dominant mai ales dinspre România
și Moldova spre spațiul Italia, implicând plecări determinate de sărăcie, șomaj sau
tranziție postcomunistă dificilă. Exemplu: mulți oameni din Moldova și România au
plecat să lucreze în domeniul muncii domestice în Italia. Motivația lor explicită a fost:
„să câștige o pâine și să trimită bani acasă”, adesea formulată ca o necesitate de a
schimba ceva. Aceste călătorii sunt caracterizate de drumuri lungi cu autocarul,
sosiri în străinătate cu sau fără o rețea de sprijin (poate doar o cunoștință vagă),
primele nopți petrecute în spații liminale (o biserică, un dormitor improvizat) și o etică
a sacrificiului. E o migrație puternic feminizată: femeile suportă greul, adesea lăsând
copii în urmă și asumându-și rolul de pilon economic al familiei. Teoretic, aceste
cazuri pot fi înțelese prin ethnoscapes-urile lui Appadurai (fluxul masiv de oameni ce
reconfigurează geografia globală) și prin analiza Saskiei Sassen (2009) despre
migrația precară și feminizarea muncii de îngrijire la nivel global. Povestea unei
migrante românce în Italia este emblematică: și-a lăsat copilul cu bunicii și a plecat
să îngrijească o bătrână nonagenară în Italia; a reușit să strângă bani pentru a-și
construi o casă acasă. Pentru ea, migrația a fost „o cruce de dus” – expresie care

sintetizează spiritualizarea efortului economic (o combinație de muncă și penitență
personală).
Migrația/Mobilitatea educațională/ profesională: Aceasta este vizibilă atât în Italia
(ex. studente, cercetători români) cât și în Polonia (schimburi profesionale). Include
plecări prin burse Erasmus, programe de cercetare sau angajări în poziții calificate.
De exemplu, o româncă din Italia a beneficiat de o bursă de cercetare; în Polonia,
tineri polonezi au venit în România pentru studii. Aceste călătorii pun accentul pe
mobilitatea cunoașterii și formare: oamenii devin cosmopoliți reflexivi, folosind
fiecare mutare pentru a învăța limbi, a câștiga experiență profesională și a-și lărgi
orizonturile. Caracteristicile acestor trasee includ planificare, un șoc inițial urmat de
adaptare culturală și formarea unor rețele transnaționale de colegi și prieteni. Clifford
ar spune că aici călătoria funcționează ca „traducere culturală”: oamenii traduc
experiențe între culturi și, astfel, își creează noi apartenențe. Teoretic, conceptul de
wayfaring al lui Ingold se potrivește bine, viața profesională fiind văzută ca un drum
deschis al devenirii prin studiu și mobilitate.
Migrația familială/ de reunificare: Aceasta apare în special în cazul migrației în Italia
sau înapoi spre țările de origine, implicând deplasări determinate de familie. Avem
cazuri de copii sau adolescenți aduși de părinți în străinătate (povestite și de români
dar și de moldoveni „m-a luat mama in carico), sau invers, părinți care pleacă lăsând
copii acasă în grija rudelor și mențin apoi un du-te vino periodic (situație frecventă în
Moldova), copii întorcându-se pentru părinții rămași acasă „m-a chemat mama
acasă”. Caracteristicile includ o ciclicitate a drumurilor (acești migranți fac naveta
între țara gazdă și cea de origine de câteva ori pe an, de obicei în funcție de
vacanțele școlare sau nevoi familiale), precum și un intens schimb material (remiteri
bănești regulate și pachete). Se creează astfel familii transnaționale. Familia devine
o rețea ce construiește sentimentul de acasă peste distanță. Acest tip de migrație e
explicat de Appadurai prin conceptul de ideoscapes legate de familie: imagini și
idealuri despre familia unită care motivează decizii de mutare sau întoarcere.
Totodată, idee de comfort of things (Miller) se manifestă aici prin obiectele familiei –
pachete cu bunuri și mâncare trimit confortul de acasă în spațiul de destinație,
pachete cu bunuri și mâncare care trimit spre țara de origine grija pentru cei acasă.
Exilul politic/ migrația constrânsă istoric: Această categorie apare episodic, dar
merită menționată pentru contextualizare istorică. În Italia avem cazul mamei
românce a unui intervievat (refugiată în Italia în anii ’50). În Polonia s-ar putea
asimila aici femeia chiliană, deși exilul ei a fost mai degrabă personal.
Caracteristicile exilului politic: plecare forțată (fără posibilitate de întoarcere sub
regimul respectiv), viață de profug cu pierderea bunurilor și a statutului, și adesea un
puternic sentiment de nostalgie și activism. La nivel teoretic, exilul ne reamintește de
distincția lui Clifford „roots vs. routes”: exilații sunt obligați să-și găsească rute noi în
lume, dar rădăcinile rămân în altă parte.
Migrația traumatică/ coercitivă: Din fericire rară, această categorie este reprezentată
de cazul tinerei salvate din posibilul trafic de persoane din Italia. Este o migrație la
limită, în care corpul migrant devine el însuși teren de luptă: femeia experimentând
migrația ca o anulare a identității. Saskia Sassen vorbește despre „corpul migrant ca
spațiu de marginalizare” în asemenea contexte, iar Anna Tsing (2005) despre
„cultural friction” – întâlnirile globale inegale pline de tensiune și abuz „friction

reminds us that heterogeneous and unequal encounters can lead to new
arrangements of culture and power” (2005, p. 5). Cazul confirmă aceste teorii,
arătând cum corpul și identitatea pot fi fracturate de migrație, dar și cum eticile grijii
pot vindeca parțial traumele.
Călătorii și comunități : Atât în Italia, cât și în Moldova, am întâlnit migranți pentru
care mobilitatea a condus la interesante experiențe de călătorie, uneori cu rucsacul
în spate. De asemenea, unii dintre aceștia au urmat rute spirituale sau s-au apropiat
de comunități parohiale. În interviuri, mai multe femei au menționat reîntoarcerea la
credință: „Ziua îmi făceam treaba, iar seara mă rugam la Dumnezeu și plângeam
până adormeam..” povestește o femeie din Moldova. Din această perspectivă,
putem considera migrația ca „drum al sufletului”: traversarea distanțelor fizice este
însoțită de un parcurs interior spre echilibru.
Migrația reflexivă/ planificată: Această categorie se referă la acele cazuri de
mobilitate deliberată, bine gândită, în general ale unor persoane cu capital social și
opțiuni. În Italia am avea exemplul femeii care s-a mutat în nordul Italiei pentru a
urma o carieră și a locui alături de partenerul său trimițându-și dinainte lucrurile, în
România exemplul a doi polonezi care aleg să lucreze aici în urma unor perioade de
studiu prin programe de mobilitate. Aceste persoane nu pleacă din cauza unor
constrângeri economice sau politice, ci aleg migrația ca proiect de viață. Acești
oameni își pregătesc minuțios mutarea (job găsit din timp, casă aranjată, acte în
regulă) și privesc migrația ca pe o alegere de auto-formare. Viața lor de migrant este
foarte apropiată de cea a unui localnic integrat. Acest tip de mobilitate reflectă
globalizarea „târziu-modernă” în care călătoria devine parte normală a traiectoriei
personale, nu o excepție. „Migrația ca alegere conștientă de auto-împlinire” este
expresia care rezumă aceste situații. Teoretic, aici putem readuce iar în discuție
conceptele de wayfaring (viața ca drum ales, nu impus) și „travel as translation”
(Clifford) – individul traduce experiența unei metropole străine într-o nouă parte a
identității sale.
Enumerarea de mai sus nu este exhaustivă, dar acoperă principalele tipare
specificate mai sus.
Dacă e să facem o comparație pe țări, Italia, ca spațiu de destinație, are o paletă
foarte largă de tipuri de migrație – de la cea precară și sacrificială (munca de
îngrijire) la cea educațională sau spirituală –, în timp ce Polonia, ca spațiu sursă și
destinație se evidențiază in interviurile noastre prin mobilități mai degrabă reflexive și
culturale (călătorii intelectuale, „turism de memorie” post-socialist) și câteva cazuri
de migrație reflexivă/ planificată. Republica Moldova este aproape exclusiv un spațiu
sursă de migrațiune în scop economic și familial, cu accent pe temporar și circular;
narațiunile de aici includ frecvent ideea de revenire acasă. Cu toate acestea, chiar și
în Moldova apar nuanțe: migrații ale tinerilor cu motivație de emancipare, migrații
spiritual-simbolice în care plecarea este visată ani de zile înainte, ca un ideal
proiectiv. Astfel, tipologiile se întrepătrund – de pildă, dorința de mobilitate
identificată de Appadurai se manifestă în toate cazurile.
Nu există „o singură narațiune” a migrației, ci un mozaic de traiectorii: trasee ale
supraviețuirii, trasee ale cunoașterii, trasee ale refugului și ale devenirii personale.
Ce au însă în comun toate aceste variante este că, așa cum spunea un participant,

„drumul te schimbă”. Indiferent dacă e parcurs în lacrimi sau în entuziasm, drumul
migrației transformă individul și societatea. Iar obiectele pe care migranții le poartă
pe aceste drumuri ajung să reflecte chiar această diversitate de sensuri și scopuri.
Memorie, dor și reîntoarcere: geografia afectivă a migrației
Pentru migranți, memoria, personală și colectivă, devine un tovarăș nelipsit de drum.
Oriunde s-ar duce, ei poartă în minte (și în bagaje, cum am văzut) amintiri ale locului
de origine, iar aceste amintiri sunt constant reactualizate și reconfigurate. Analiza
interviurilor arată că relația cu memoria și cu ideea de întoarcere acasă este un
element central al experienței migratorii, generând o adevărată geografie afectivă
care trasează traiectorii peste hărți.
Un concept definitoriu în spațiul românesc și moldovenesc este „dorul”. Cuvânt
intraductibil pe deplin, dorul desemnează acea stare de nostalgie dureroasă, de lipsă
a cuiva sau a ceva drag. Toți migranții cunosc dorul: dor de părinți, dor de copii, dor
de pământ, dor de limbă. În interviuri, dorul apare ca o prezență vie: „Dar, în ciuda
tuturor lucrurilor bune, am simțit mereu un gol. Dorul de familie, de prieteni, de limba
română și de simplitatea lucrurilor de acasă nu m-au părăsit niciodată. Unele femei
chiar personifică dorul în narațiunile lor, ca pe un „personaj” care le influențează
deciziile – cum menționam, vorbeau de „chemarea pământului” sau „chemarea
mamei” atunci când au decis să se întoarcă acasă, ca și cum dorul le-a chemat
înapoi.
Arjun Appadurai nota că imaginația migranților este populată de imagined worlds,
lumi dorite, visate. Pentru unii intervievați „lumea visată” este uneori chiar propria
țară idealizată. Cu toate acestea, întoarcerea reală e adesea ambivalentă: „acasă”
se dovedește schimbat, iar dorul continuă sub altă formă. Memoria devine, așadar,
dinamică: migranții oscilează între două nostalgii, niciuna pe deplin saturată.
Un element concret prin care memoria este cultivată îl reprezintă fotografiile și
corespondența. Migranții obișnuiau să trimită acasă cărți poștale, felicitări de
sărbători iar, de acasă, primeau fotografii. Astăzi, mijloacele digitale au făcut
comunicarea instantanee, dar poza tipărită rămâne un artefact prețuit. Migranții încă
poartă fotografii în portofel sau le pun pe peretele din camera unde locuiesc, ca să le
susțină continuitatea afectivă. Spre exemplu, o femeie din Republica Moldova a luat
o fotografie cu bunicii pe care o ține la vedere, în bibliotecă. Fotografia acționează
deci ca un „obiect-martor” care leagă trecutul (viața de familie) de prezentul migrator.
Un alt mod în care memoria și migrația interacționează este prin suveniruri și obiecte
memorabilia. Suvenirurile nu sunt deloc niște obiecte banale: ele concentrează
experiențe întregi în mici simboluri. Susan Stewart (1993), în On Longing, spunea că
suvenirul este un micro-narativ personal: un obiect mic care evocă o întreagă
poveste (vacanța, întâlnirea, prietenia legată). În interviuri vedem exemple perfecte:
brățara de la prietenii din Franța pe care o poartă tânărul polonez revenit din
excursie, mini-baobabul și bilele de baseball pe care comerciantul globetrotter le are
în vitrină – toate sunt ca niște trofee ale tinereții și ale globalizării personale. Pentru
migranți, suvenirurile aduse acasă atunci când vin în vizită devin parte din memoria
familială extinsă. Memoria familială integrează astfel experiențele migratorii –

povestea plecării devine parte din narațiunea familiei, materializată în aceste obiecte
și fotografii.
În cazul Republicii Moldova, merită evidențiat fenomenul întoarcerilor temporare și al
migrației circulare. Aici, memoria și așteptarea întoarcerii sunt practic structurate
social: satele au căpătat un ritm nou, al migrației sezoniere. Multe femei vin de
sărbători acasă, investesc bani în renovări și apoi pleacă din nou. Această pendulare
imprimă un ciclu al memoriei și al absenței: bunicile marchează pe calendar datele
când copiii și nepoții se întorc, apoi datele când pleacă iar. În plus, se observă cum
natura însăși ajunge parte din memoria circulantă: unele persoane aduc acasă flori
din țara străină sau, invers, duc semințe de flori de acasă.
Un aspect final legat de memorie este instituționalizarea ei. Unii participanți mai ales
cei cu experiențe extraordinare, au simțit nevoia să își documenteze povestea – prin
colecții de obiecte sau au dobândit arhive de la familia migrantă (cazul fotografului
polonez și arhiva familială „So it’s not a huge archive, but it’s heavy because my
family want me to do something with it.). Aceste acțiuni transformă memoria
personală în memorie colectivă, lăsând moștenire acest capital de cunoaștere
despre migrație generațiilor viitoare.
Rezumând, memoria în context migrator capătă valențe noi: nu mai e doar amintirea
pasivă a unui trecut, ci devine un proces activ de conexiune între „atunci” și „acum”,
între „aici” și „acolo”. Oamenii aflați în flux (mobilitate, migrațiune) folosesc diverse
„tehnologii ale memoriei” precum fotografii, ritualuri, obiecte, povești, pentru a integra
experiența migrației în identitatea lor și a comunităților lor. În același timp, memoria
devine motor al acțiunii: dorul (care este memorie emoțională) îi cheamă înapoi
acasă sau îi determină să re-creeze un „acasă” în diaspora.

Concluzie

Studiul de față a examinat mobilitatea, migrația și circulația obiectelor printr-o viziune
antropologică, reunind perspective teoretice și vocile participanților din Italia, Polonia
și Republica Moldova. Am văzut că migrația nu este doar o deplasare fizică, ci un
proces existențial complex, care transformă oamenii și lucrurile deopotrivă. Cazurile
analizate conturează trei configurații culturale distincte: o migrație stratificată spre
spațiul Italia percepută ca drum al grijii, și, mai apoi al mobilității educaționale,
profesionale, o migrație/ mobilitate poloneză trăită ca explorare intelectuală și
reflexivă și o migrație moldovenească modelată de vis și dor (axată pe circularitate).
Cu toate diferențele, ele împărtășesc o trăsătură comună: în toate, călătoria devine o
formă de viață, un mod de a gândi lumea între local și global, între material și afectiv.
Unul dintre firele roșii ale concluziilor este rolul esențial al obiectelor în această
ecuație migrație-identitate. Obiectele personale – de la icoana din valiză la fularul
copilului, de la broderia tradițională la ursulețul de pluș – se dovedesc a fi biografii în
mișcare (Hoskins), purtând în ele identitatea, memoria și relațiile posesorilor. Pe
parcursul migrației, obiectele „gândesc” alături de oameni, adică mediază și
articulează experiențele. Am văzut cum icoana și cartea de rugăciuni susțin moral
plecarea și creează un „acasă spiritual” oriunde ar fi migrantul; cum mojarul de
bucătărie și pachetele cu mâncare fac posibil un „acasă portabil” prin materialitatea
gustului și a rutinei zilnice; cum documentele birocratice (pașaportul, permisele,

rezidența) sunt ele însele lucruri investite cu putere, care pot oferi sau restrânge
vizibilitatea socială a migrantului (Sassen); cum jucăriile și fotografiile devin ancore
ale memoriei transgeneraționale, ajutând oameni despărțiți de distanțe să rămână
conectați. Obiectele migrează la fel ca oamenii căpătând semnificații noi și înscriind
povești în interiorul lor. Un fular vechi de acasă, odată purtat pe drumul migrației și
adus înapoi, nu mai e doar un fular: devine simbol al reîmpletirii legăturilor familiale
odată cu întoarcerea. O valiză care a trecut prin trei țări devine cufăr de amintiri.
Astfel, materialitatea se dovedește a fi o cheie de boltă a înțelegerii migrației: prin
lucruri mici, cotidiene, se articulează legătura dintre global și local, dintre trecut și
viitor, dintre aici și acasă.
O altă concluzie majoră privește factorul de gen și etica grijii. Studiul confirmă că
femeile sunt protagonistele centrale ale acestei istorii migratorii cotidiene, ele,
îmblânzesc modernitatea prin muncă, grijă și obiecte. Femeile migrante analizează
globalizarea nu ca pe o abstracțiune, ci ca pe o geografie emoțională a mișcării. Prin
sacrificiile lor tăcute (munca de îngrijire, nopți de veghe, economii pentru a trimite
bani) și prin modul în care creează rețele de sprijin (comunități de biserică, rețele de
trimis pachete), ele umanizează fenomenul migrator. Aceste perspective de gen nu
fac decât să îmbogățească imaginea de ansamblu: migrația nu e neutră, ci strâns
legată de roluri de gen, de relații de putere și de reziliența specifică femeilor în fața
marginalizării.
În final, putem afirma că între călătorie, migrație, memorie și materialitate există o
interdependență profundă. Migranții își construiesc memoriile cu ajutorul obiectelor,
iar obiectele își construiesc „memoriile” (biografiile) prin migranți. „Acasă” devine o
țesătură de trasee, lucruri și relații, nu un punct fix pe hartă. Granițele devin
permeabile, negociate zilnic prin acte, pachete, apeluri video, vizite scurte, ceea ce
confirmă teoriile recente despre transnaționalism (Appadurai, Blunt ș.a.). Călătoria
nu mai e excepția vieții, ci o formă de viață în sine, iar obiectele care o însoțesc
devin co-autori ai acestei vieți, pun în dialog globalul cu localul, păstrând vie
memoria și umanitatea în mijlocul schimbării.
Mulțumiri tuturor celor care au contribuit la realizarea acestui proiect, celor care au
facilitat dialogul cu participanții. Mulțumiri participanților pentru îngăduința de a ne
deschide ușa spre poveștile lor și de a ne pune la dispoziție obiecte-ancoră.

Bibliografie selectivă

Arjun Appadurai (1996). Modernity at Large: Cultural Dimensions of Globalization.
University of Minnesota Press.
Alison Blunt (2005). Domicile and Diaspora. Anglo-indian women and the spatial
politics of home. Malden, Ma: Blackwell.
Franco La Cecla (2017) Jet-lag. Antropologia e altri disturbi da viaggio. Ed. Meltemi,
Milano.
James Clifford (1997), Routes: Travel and Translation in the Late Twentieth Century.
Cambridge, Mass. : Harvard University Press.

Michel Foucault Edited by Luther H. Martin, Huck Gutman and Patrick H. Hutton.
(1988). Technologies of the Self A Seminar with Michel Foucault. University of
Massachusetts Press.
Alfred Gell (1998). Art and Agency: An Anthropological Theory. Oxford University
Press.
Janet Hoskins (1998). Biographical Objects: How Things Tell the Stories of People’s
Lives, Routledge, New York.
Tim Ingold (2011). Being Alive: Essays on Movement, Knowledge and Description.
Routledge.
Igor Kopytoff (1986). „The cultural biography of things. Commoditization as process”
în Arjun Appadurai ed. The social life of things, Cambridge University Press.
Susanne Küchler (2002). Malanggan: Art, Memory and Sacrifice. Routledge.
Daniel Miller (2008). The Comfort of Things. Polity Press.
Saskia Sassen (1998). Globalization and Its Discontents: Essays on the New
Mobility of People and Money. The New Press New York.
Susan Stewart (1993). On Longing: Narratives of the Miniature, the Gigantic, the
Souvenir. Duke University Press.
Anna Lowenhaupt Tsing, (2005), Friction: An Ethnography of Global Connection.
Princeton University Press.
Sherry Turkle (ed.) (2007). Evocative Objects: Things We Think With. The MIT
Press.
Annette Weiner (1992). Inalienable Possessions: The Paradox of Keeping-While-
Giving. University of California Press.